DIZ,,abilitați”
Ma trezesc buimacă, serioasă, fără chef de nimic... cu gândul sa mai dorm dar imi vibrează alarmele ca-i musai sa ma duc la job. Ma îmbrac repede in culori închise si îmi iau balerinii mei de un verde-turcoaz ca sa mai dau culoare stării mele și vremii ploioase.
Fug repede sa prind busul și ma așez pe un scaun. O fata de vreo 20 ani (bănuiesc ca asta e vârsta ei) este îndrumata de mama ei unde sa se așeze. Și-a pus-o sa se așeze lângă mine. Ne-am uitat una la cealalta și ne zambeam. Și ma uit cât de frumoasa este cu zâmbetul ei și cu ochișorii ei.
Ma uitam la mama ei, era atât de serioasă, simpla și trista, ca abia puteam sa ma uit la ea... însă mi-am dat seama ca femeia asta e o mama care a făcut multe eforturi pentru fiica ei.
Din nou, îmi zâmbește fata... ne mai uitam ba la oamenii din bus care se departau ușor de noi, ba ne mai uitam una la cealalta... ii zâmbesc și eu, îmi zâmbește și mai tare... așa îmi venea sa o iau in brațe...
Însă mama ei a luat-o de lângă mine ca trebuia sa coboare din stație...
Dar fata se întoarce, iarăși se uita la mine, îmi zâmbește și îmi face cu mana... ii fac și eu cu mana... și ne zambim. Realizez ca nu-mi vorbeste deloc de parca a stiut ca reacționez mult mai ușor la zâmbete, contact vizual și gesturi...
Atât de bine m-am simțit, mi-a înseninat dimineața și mi-a dat o lecție...
Este fata cu sindrom Down... și uite așa viața ne-a așezat una lângă cealalta... amândouă cu DIZ,,abilitați” in care am înveselit busul cu multe zâmbete și cu balerinii mei verzi!
Comentarii
Trimiteți un comentariu