DREPTUL LA LIMBA MATERNĂ: limba semnelor romane/limbajul mimico-gestual!
Limba romana, cea de a doua limba pentru cei care nu aud!
De mică, am fost dusa pe la spitale de mana cu bunicul in speranța unei fraze spuse de o doamna:
,,Domnule, nepoțica dumneavoastra are pierderi mari de auz, dar poate scrie, poate vorbi și se poate descurca”.
După multe drumuri și discuții cu doctorii, bunicul a stiut ca singura șansa este familia... cu toate astea, realizez cat de ușor mi-ar fi mai ales familiei mele dacă am fi trait in alta țara unde copii surzi împreuna cu familiile lor au multe facilitați in educație, la locul de munca și in viața de zi cu zi!
După zeci de ani, inca mai stau și ma gândesc cât de greu e sa scriu in limba romana... scriu, șterg cuvinte, le reformulez, le gândesc și uite așa uneori ma pierd printre cuvinte și sensul lor... si pot fi înțeleasă greșit. Însă mereu am dat de oameni cu un suflet mare, oameni faini de la care am avut câte ceva de învățat... încă mai învăț si îmi exprim recunoștința pentru experientele pe care le-am avut de a lungul vieții pentru care am devenit omul de azi!
Îmi amintesc cum am ajuns sa învăț limba romana. Povestea mea începe așa:
- Buniii, eu vreau sa ma joooooc pentru ca îmi plașe, nu vreau sa cetesc poezii... te rooog, buni!
- Copila scumpă, hai sa citim împreuna poezia și te las la joaca. Bunica se aseaza pe scaun și deschide o carticica colorata, își freacă mainile și știe ca are o misiune grea mai ales ca are doar patru clase ca așa a fost pe vremea ei...
- Eta draga, citește poezia cu Cireșele!
- Nu vreeeeu! Nu-mi plașe (place)! Și stau bosumflată și cu mainile incrucisate... însă bunicul m-a văzut agitata, lovind pământul cu picioarele, se oprește din treburile casei și vine la mine.
- Ia vino la mosu’ sa te ieie in brațe și sa te pupe! Și fug in brațele lui... bunicu începe sa ma mângâie pe parul cret, ma pupa si ma roagă sa citesc poezia cu bunica.
- Bunicule, cetesc poezia o data și merg la joaca... Bini?
- Da da... spun amândoi. Apoi bunica îmi face semn cu mana sa ma așez lângă ea si încep sa citesc in ciuda faptului ca toți trei stiam ca nu pot pronunța litera C și spun litera Ș, sau abia reușeam sa spun litera R. Și uite așa incep sa citesc poezia cu o voce puternica și ciudata:
,,Din şireşe (cireșe) fac şerşei (cercei),
Mândi (Mândri) sunt
Șerşeii mei.
Bile oşii (roșii) la uechi (urechi),
Legănându-se
Peechi (perechi),
Dar n-ajung
Podoabe vechi.
Șe te miri? Aşa şerşei
Cât mănânci şi tot mai vei (vrei)!”
- Gata buni, am șitit (citit) poezia! răsufland usurata crezând ca am scăpat însă bunica se uita la mine și îmi zice cu calm.
- Of, stai... stai... ca vreau sa repeți litera C nu Ș! Spune litera C! Uita-te la mine și spune C... C... Apoi poți sa pleci la joaca!
- Bini! C... C... Ș... Ș... Ș... Ș... gata, merg sa ma șoc (joc)! Am obosit, fac mai tâziu (târziu)!
Si imediat o iau la fuga la care bunica și bunicu’ se uita către mine cu griji, puțin amuzați și cu drag!
Așa mi-am trăit copilaria cu părinții mei surzi și cu bunicii auzitori, de multe ori pierzând momente frumoase ale copilăriei pentru ca a trebuit sa muncesc mult ca sa învăț limba romana... și acum realizez de ce trebuie sa ne luptam pentru copiii surzi și pentru generațiile viitoare. Tocmai ca ei sa aiba dreptul sa învețe in limba lor maternă, limba semnelor... și sa aiba tot suportul necesar din partea părinților, a cadrele didactice și a statului! Sa nu uitam nici de bătrânii noștri surzi care au nevoie de ajutor. Este evident faptul ca adulții surzi au nevoie sa aiba dreptul de a beneficia ori de câte ori au nevoie de interpreti in limba semnelor/limbajul mimico-gestual!
,,Domnule, nepoțica dumneavoastra are pierderi mari de auz, dar poate scrie, poate vorbi și se poate descurca”.
După multe drumuri și discuții cu doctorii, bunicul a stiut ca singura șansa este familia... cu toate astea, realizez cat de ușor mi-ar fi mai ales familiei mele dacă am fi trait in alta țara unde copii surzi împreuna cu familiile lor au multe facilitați in educație, la locul de munca și in viața de zi cu zi!
După zeci de ani, inca mai stau și ma gândesc cât de greu e sa scriu in limba romana... scriu, șterg cuvinte, le reformulez, le gândesc și uite așa uneori ma pierd printre cuvinte și sensul lor... si pot fi înțeleasă greșit. Însă mereu am dat de oameni cu un suflet mare, oameni faini de la care am avut câte ceva de învățat... încă mai învăț si îmi exprim recunoștința pentru experientele pe care le-am avut de a lungul vieții pentru care am devenit omul de azi!
Îmi amintesc cum am ajuns sa învăț limba romana. Povestea mea începe așa:
- Buniii, eu vreau sa ma joooooc pentru ca îmi plașe, nu vreau sa cetesc poezii... te rooog, buni!
- Copila scumpă, hai sa citim împreuna poezia și te las la joaca. Bunica se aseaza pe scaun și deschide o carticica colorata, își freacă mainile și știe ca are o misiune grea mai ales ca are doar patru clase ca așa a fost pe vremea ei...
- Eta draga, citește poezia cu Cireșele!
- Nu vreeeeu! Nu-mi plașe (place)! Și stau bosumflată și cu mainile incrucisate... însă bunicul m-a văzut agitata, lovind pământul cu picioarele, se oprește din treburile casei și vine la mine.
- Ia vino la mosu’ sa te ieie in brațe și sa te pupe! Și fug in brațele lui... bunicu începe sa ma mângâie pe parul cret, ma pupa si ma roagă sa citesc poezia cu bunica.
- Bunicule, cetesc poezia o data și merg la joaca... Bini?
- Da da... spun amândoi. Apoi bunica îmi face semn cu mana sa ma așez lângă ea si încep sa citesc in ciuda faptului ca toți trei stiam ca nu pot pronunța litera C și spun litera Ș, sau abia reușeam sa spun litera R. Și uite așa incep sa citesc poezia cu o voce puternica și ciudata:
,,Din şireşe (cireșe) fac şerşei (cercei),
Mândi (Mândri) sunt
Șerşeii mei.
Bile oşii (roșii) la uechi (urechi),
Legănându-se
Peechi (perechi),
Dar n-ajung
Podoabe vechi.
Șe te miri? Aşa şerşei
Cât mănânci şi tot mai vei (vrei)!”
- Gata buni, am șitit (citit) poezia! răsufland usurata crezând ca am scăpat însă bunica se uita la mine și îmi zice cu calm.
- Of, stai... stai... ca vreau sa repeți litera C nu Ș! Spune litera C! Uita-te la mine și spune C... C... Apoi poți sa pleci la joaca!
- Bini! C... C... Ș... Ș... Ș... Ș... gata, merg sa ma șoc (joc)! Am obosit, fac mai tâziu (târziu)!
Si imediat o iau la fuga la care bunica și bunicu’ se uita către mine cu griji, puțin amuzați și cu drag!
Așa mi-am trăit copilaria cu părinții mei surzi și cu bunicii auzitori, de multe ori pierzând momente frumoase ale copilăriei pentru ca a trebuit sa muncesc mult ca sa învăț limba romana... și acum realizez de ce trebuie sa ne luptam pentru copiii surzi și pentru generațiile viitoare. Tocmai ca ei sa aiba dreptul sa învețe in limba lor maternă, limba semnelor... și sa aiba tot suportul necesar din partea părinților, a cadrele didactice și a statului! Sa nu uitam nici de bătrânii noștri surzi care au nevoie de ajutor. Este evident faptul ca adulții surzi au nevoie sa aiba dreptul de a beneficia ori de câte ori au nevoie de interpreti in limba semnelor/limbajul mimico-gestual!
Comentarii
Trimiteți un comentariu